Ziua T – sau Ziua Taxelor – vine în această săptămână. Sau nu. Pur și simplu nu vom ști până nu va fi aici, având în vedere că președintele Donald Trump se răzgândește zilnic cu privire la măsurile politice, scrie într-o opinie publicată în Financial Times Rana Foroohar, editor asociat și analist economic al CNN.
Dar presupunând că tarifele reciproce intră în vigoare, merită să ne gândim la ele așa cum probabil că face Trump însuși, notează ea.
Economiștii ar putea să se îngrijoreze de efectele lor inflaționiste, dar Trump nu este motivat de teoria economică clasică. În măsura în care se gândește la tarife în termeni pur economici, ar analiza dovezile majorării tarifelor față de China în timpul primului său mandat, între 2018 și 2019, și ar observa că, acestea au avut un efect inflaționist minim.
După cum a spus Stephen Miran, președintele Consiliului Consilierilor Economici al lui Trump, în raportul său acum considerat infam „Ghidul utilizatorului pentru restructurarea sistemului global de tranzacționare”, rezultatul acestor tarife a fost că „dolarul a crescut cu aproape tot atât cu cât au crescut taxele, anulând mare parte din impactul macroeconomic al impunerii de tarife mai mari.”
Cititorii care doresc să înțeleagă strategia actuală a Americii ar face mai bine să se gândească mai puțin la economia ortodoxă și mai mult la realpolitika de care Trump se lasă motivat. Există trei puncte de luat în considerare aici.
Regula numărul unu de realpolitik a lui Trump este că împărțirea poverii dintre America și restul lumii trebuie să se schimbe.
Știm deja asta, cel puțin în ceea ce privește forța cu care SUA presează pentru mai multe cheltuieli europene pentru apărare. Dar când vine vorba de tarife, există doar trei cifre care contează pentru Trump: rata medie a tarifelor SUA pentru alte țări este de 3%; pentru Europa este de 5 la sută; iar pentru China este de 10%. Pentru el și pentru mulți americani, aceste cifre par fundamental nedrepte. Dacă președintele poate apropia aceste medii în decurs de patru ani fără un impact major inflaționist sau un prăbușire a pieței, asta va reprezenta succes pentru el și pentru mulți alegători.
Regula a doua a Realpolitik este că China este cea mai critică amenințare geostrategică pentru SUA și trebuie contracarată prin orice mijloace necesare. Deficitele comerciale dintre cele două țări contează pentru Trump, dar la fel contează și securitatea. Acesta este motivul pentru care urmărește decuplarea în domenii precum navele , tehnologia, mineralele critice și energia, creând puncte separate de producție și consum la nivel global din motive de securitate.
Există cu siguranță excepții de la acest lucru. De exemplu, nu are prea mult sens să le permitem finanțatorilor americani să plătească pentru reconstrucția conductei Nord Stream 2 pentru a transporta gaz rusesc în Europa (oricum nu prea mulți europeni ar avea încredere în Vladimir Putin în privința securității lor energetice), având în vedere relația strânsă dintre Rusia și China. Este mult mai inteligent să folosești resursele naturale ieftine din SUA ca monedă de schimb în negocierile comerciale cu europenii.
Totuși, independența lanțului de aprovizionare față de China este un obiectiv declarat al administrației, nu numai din motive comerciale, ci și din motive de securitate. Dacă nu ai lanțuri de aprovizionare independente pentru a produce bunuri esențiale, nu ai securitate națională. Sau, după cum a spus Trump, „dacă nu ai oțel, nu ai o țară”. SUA nici măcar nu vor să conteze pe aliații care au relații comerciale semnificative cu China, așa cum o face Europa (China este cel mai mare partener de import al UE, iar dependența comercială dintre cele două regiuni a crescut în ultimii ani), deoarece administrația nu crede că va putea avea încredere în ei.
În cele din urmă, regula a treia a realpolitik este că administrația Trump consideră dolarul ca fiind atât un privilegiu exorbitant, așa cum spunea ministrul francez de finanțe Valéry Giscard d’Estaing în anii 1960, cât și o povară la fel de grea. Accentul acum este pus pe „povară”
Posibilitatea unui acord „Mar-a-Lago” pentru a slăbi dolarul se bazează aproximativ pe Acordul Plaza al lui Ronald Reagan din 1985, care a făcut același lucru în raport cu monedele europene și japoneze. În ambele cazuri, scopul a fost de a face exporturile SUA mai competitive.
În timp ce mulți oameni cred că Trump nu ar face niciodată nimic care să destabilizeze și să pună piețele financiare în pericol, merită să vă gândiți la faptul că el nu va mai candida. Și că, deși prețurile acțiunilor contează pentru el, dar moștenirea probabil contează mult mai mult. A fi președintele care a pus capăt erei Bretton Woods ar fi o moștenire.
Luați în considerare și faptul că dolarul trebuie să slăbească pentru a sprijini reindustrializarea, care este crucială pentru regula realpolitik numărul doi. Acesta este și un ecou al erei Reagan, o altă perioadă în care realpolitik a contat la fel de mult ca și economia.
Realpolitik este pragmatică, nu morală și nici ideologică. Dacă Trump crede că tarifele îl vor ajuta, nu îi va păsa pe cine vor răni.
Sursă expresspress.ro
