Dragobete – „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”

Dragobetele era sărbătorit odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României, la 24 februarie, în altele la 1 martie. Ţăranul român vedea în această sărbătoare o zi a unui nou început.

Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”.

„În unele legende româneşti, Dragobete este fiul Babei Dochia. Dacă Baba Dochia este întruchiparea forţelor malefice (ea unelteşte în fel şi chip să îşi ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii. Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti”. (Ion Ghinoiu)

Potrivit sociologului Ciprian Voicilă, „încă din zorii zilei de Dragobete feciorii şi fetele mari, bărbaţii şi femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe faţă, se pieptănau. Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriţi sau strângeau, pentru foc, lemne uscate. Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbaţii. De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude. Acolo le vizitau băieţii de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună. Sporovăiau, de una, de alta, şi se întreceau în glume. Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”. Credeau că dacă vor spune glume şi vor fi voioşi acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleaşi sentimente înflăcărate. Feciorii de însurat şi fetele de măritat „se însoţeau” şi „se însurăţeau”: se îmbrăţişau, se sărutau, îşi promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt şi se vor ajuta la nevoie”.

În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunităţile de altădată, exista însă şi un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtăşită, interpreta această nereuşită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii, mai spune specialistul.

În multe ţinuturi din România, ţăranii „ţineau Dragobetele” ca să fie „feriţi de boale”.

Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit la 24 februarie. Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie. De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”. Se credea că în ziua de Dragobete păsările îşi găsesc perechea şi îşi fac cuiburi. Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă. Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase şi drăgăstoase. În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”. Culegeau roua de pe fragi şi îşi spălau chipul „ca să fie plăcute şi văzute când merg la jocuri”. Gesturile le erau însoţite de un mic descântec: „Floare de fragă/ Din luna lui Marţ (Martie)/ La toată lumea să fiu dragă,/ Urăciunile să le desparţi”.